O, de cât amar de vreme, Runc, te binecuvintez!
După tine Eu oftez!
Tu acum primești Cuvânt ceresc, din slăvi cerești,
Însuși de Împăratul Slavei glăsuit.
Că deși sunteți decăzuți, ca pe fiii risipitori,
Eu mereu v-am așteptat și v-am iubit.
O parte din voi credeți, care de păcate încă nu sunteți beți,
Că acesta este Cuvânt ceresc, prin care arăt că vă iubesc
Şi cum pe toate căile, vreau să vă mântuiesc.
Cu luare aminte voi să citiți, pe Mine să Mă iubiți,
Bine voi să judecați, calea strâmtă s-apucați,
Să trăiți de-acum ca frați.
Că vă scriu Cuvinte adânci, zidite pe stânci,
Să plângeți aici vremelnic,
Ca să nu plângeți în iad, în gheenă și în tartar veșnic.
Că mereu M-am coborât, deși voi zadarnic M-ați urât,
Mereu în fața voastră M-am smerit, deși voi nu M-ați iubit.
Precum și în vechime și în Noul Testament v-am poruncit,
Ca voi să credeți și să vă mângâiați frații Mei,
Eu v-am miluit, părtași cu Mine v-am socotit.
Acesta e Cuvânt ceresc, deci din nou vă amintesc,
Pentru că vă iubesc.
Sfânta Tradiție citiți, cum vorbeau primii Mei sfinți,
Sfânta Scriptură controlați, evangheliștii precum au fost inspirați,
După care au proorocit și pe nimeni n-au mințit,
Că toate până azi s-au împlinit,
Din câte v-au binevestit, cum Eu tainic prin ei am vorbit.
Așa e și acum, când toate s-au făcut scrum,
Când și voi ați părăsit al Meu drum.
Aici în țara voastră binecuvântată,
O să aveți sfinți ca în vremea de altădată.
Cum prea bine Vladimirești, mănăstirea sfântă ca în povești.
Acest Ierusalim ceresc, pe cei din ea Eu sfinți îi numesc, că-i iubesc.
Toată lumea care cu păcat M-a urât, prin Vladimirești M-a iubit,
Eu aici M-am coborât în trup,
În sufletul, în mintea și inima întregului neam românesc M-am vârât.
Cerește Maica Mea a întemeiat prin minuni și a condus mănăstirea,
La pocăință tot omul păcătos a venit, care a auzit,
Trupul Meu L-am împărțit însutit și înmiit, tot neamul am împărtășit
Prin Veronica și Ioan al Meu iubit.
Sângele Meu L-au primit, cei care din leagăn nu s-au împărtășit.
Cu dragoste s-au cuminecat, cu al Slavei Împărat.
Feciorelnicul teolog și sfânt Ioan,
Împărtășea zilnic, pe cei ce nu se cuminecau decât din an în an.
Eu vă spun să urmați acest sfânt și strâmt drum,
Că aici sunteți 3 care iubesc
Şi vreau mereu, pe pământ, în ziua cea neînserată să vă împărtășesc,
O, nu vreau să vă pierd!
Să vă mărturisiți și să lăcrimați, în via Mea mai departe să lucrați,
Să nu vă lepădați ca alți Irozi și Pilați.
Să plângeți, că viața deșartă n-are nici un rost,
Să privegheați, să vă rugați si să țineți post.
Azi voi sunteți exilați, stați goi și dezbrăcați,
Flămânzi și necuminecați,
Nici la alții nu puteți ca să Mă dați.
Nici cântecele Vladimireștiului nu mai aveți, nici nu le căutați,
Atât sunteți de împilați și prigoniți de ai voștri frați,
Iar scumpii voștri Veronica și Ioan sunt întemnițați,
Dușmanii sunt bucurați.
La râul Babilonului ați stătut,
Şi ați plâns că Vladimireștiul azi tare s-a distrus,
Ca și Mine, cu piroane și cu sulița-i străpuns.
Unde ești, Ieremio, să plângi Ierusalimul Meu ceresc?
Eu, Runc, ție îți poruncesc, pentru că încă te mai iubesc,
Calea Mea să urmezi, de Mine nu cumva să te lepezi,
Căci clipele vieții acesteia trec repezi.
Ci tu spre Adevăr să mergi,
Să cercetezi totul de-a fir-a păr, spre cereasca luminare,
Azi Însuși Împăratul Slavei vă face întrebare, de la mic și pân la mare:
Cât de des luați în zilele acestea de prigoană, voi, sfânta cuminecare?
Eu vă întreb, ca Împăratul Dumnezeu,
Că sunteți Israelul Meu,
Să n-aveți cuvânt nici în cer, nici pe pământ,
La întrebarea înfricoșată
Şi la judecată, că n-a fost fiecare persoană din voi,
De Mine, din ceruri, cu dragoste anunțată.
Cărți aveți, câte vreți vedeți,
Scriptura și Tradiția citiți și vă înțelepțiți,
Cum au lucrat ai Mei creștini, cum erau de Mine plini.
La început când erau toți fierbinți și Mă iubeau atât de mult,
Mă luau, toți de obște se cuminecau cu Mine zilnic
Și le ajutam însutit.
Atunci și azi, pe nimeni n-am pedepsit
Și n-am canonisit sau caterisit.
Cum v-au dat pe voi, ale Mele triste oi,
Eu pe nimeni afară n-am dat,
Că pe toți cu iubire, i-am cuminecat și-s al Slavei Împărat.
Nu vrem năimit prelat, care pe Ioan l-a întemnițat,
Eu pe toți ierarhii sunt adânc supărat
Și în curând voi fi răzbunat,
Că pe toți păcătoșii Eu am primit,
Iar ei pe sfinți au legat și-au caterisit,
Fără milă i-au lovit,
Pe fecioare între lupi, ca pe mielușele le-au zvârlit.
Pe cei aleși chiar au smintit,
Dar Eu am răbdat și rabd, încă necunoscut și smerit.
Stau pe Cruce țintuit, cu piroane grele în mâini și-n picioare,
De voi din nou răstignit.
Stau cu Brațul Meu întins,
Eu și pe voi cu dragoste v-am cuprins
Şi prin iubire Eu pururea sunt de neînvins,
Stau încununat și gol sus înțintuit,
Eu, care pe toată lumea și pe voi v-am mântuit.
Neștiut, Eu aștept printre dușmani, Împăratul Dumnezeu,
Vă strig mereu!
Bat la ușa inimii voastre pe care-am creat-o Eu,
Îndurerat atât de greu,
Numai ca să Mă primiți, în sufletul vostru să Mă sălășluiți.
Dar voi M-ați alungat și vă înstrăinați,
Departe de Mine voi stați, rar vă cuminecați!
Lături și mâncare deșartă putregăioasă, la trapeză mâncați,
Iar pe Mine zilnic, sau măcar săptămânal,
De ce nu vreți să Mă luați?
Şi în altarele voastre când strigați: „Luați, mâncați…”
De ce pe oameni afară flămânzi îi dați și nu-i cuminecați?
De ce obștea însetată lângă izvoare o lăsați?
De ce nu Mă luați? De ce în chivote Mă întemnițați?
Toți care la Mine au venit,
Eu Carnea și Sângele până la ultima picătură le-am dat,
Pe nimeni n-am condamnat, dar vă aștept la judecat!
Cine la Mine a bătut și Eu loc nu i-am făcut?
Voi, ale Mele oi, fiii Mei și ai Mei miei,
Care v-ați îmbibat și cu Mine ați stat
Cu Trupul și Sângele Meu îmbelșugat,
De prisos v-am cuminecat,
La Vladimirești voi nu v-ați uitat? Voi spre Crucea Mea cu dor priviți
Şi acolo să gândiți, cât ați fost de fericiți,
Iar în Runc flămânziți, însetați, neîmpărtășiți.
Voi aveți în inima voastră un curaj mucenicesc,
Împlântat la locul sfânt,
Unde Eu M-am pogorât, foc pe pământ.
Acolo Eu M-am revelat, în vedenii, în teofanii M-am arătat,
Dar azi Ioan este în obezi grele legat,
Veronica și-ai lor frați astăzi stau întemnițați,
De ani de zile neliturghisiți și necuminecați.
Sfintele fecioare mironosițe, toate alungate din cetate în cetate,
În orașe și prin sate, în pustietăți îndepărtate,
Prigonite și însetate, flămânde și necuminecate.
Nu sunt de nimeni mângâiate,
Iar voi stați ca lașii cu mâinile la spate.
Până când atâta nedreptate?
Până când Izvoarele Ierusalimului ceresc fi-vor încuiate?
Până când Eu stau cu brațele pe Cruce ridicate?
Voi să credeți cu adevărat, că sfârșitul s-a apropiat,
Vremea peste maluri s-a revărsat.
Că cei 3 sfinți profeți sunt pe pământ,
Suferă din greu ca fiecare sfânt.
Că între voi n-am nici un crezământ.
Stau în temnițe reci ferecați,
În lanțuri grele la mari adâncimi în beci, însetați și alungați,
Flămânzi și de moarte ferecați, chiar de-ai lor frați,
Iar voi o să îndurați!
Sunt flămânzi ei de mâncarea pieritoare,
Dar înflăcărați de hrana cea nemuritoare.
Pentru viața fericită viitoare predică, printre zăbrele și la închisoare,
Dar voi nu credeți, oare?
Că cei 3 sfinți între voi au apărut?
Unu-i Ioan, ce pentru Mine ca un nebun el s-a făcut,
Dar taină mare în jurul lui am ținut.
Eu în taină M-am născut
Și chiar Eu, Împăratul Dumnezeu, Cel Preasfânt,
N-am loc pe pământ, ce să mai zic de ai Mei sfinți?
Avea-vor oare, crezământ?
Voi nimic din tainele iconomiei soteriologice nu știți,
Dar Sfânta Scriptură și Tradiția citiți, ca bine să vă lămuriți.
Controlați și învățați de la Mine, să discerneți răul de bine,
Vedeți în cărțile vechi, cum creștinii cei dintâi,
Mă țineau la sân și sub căpătâi, nu erau momâi.
Voi la canoane vă îndreptați și mai rău vă înșelați,
Că rămâneți flămânzi și muriți necuminecați.
Sfântul Vasile cel Mare nu v-a oprit de la cuminecare,
Ci v-a speriat cu canoane, să vă apropiați și mai tare!
A dat canoane ani mulți, să nu vă împărtășiți,
Nu ca să flămânziți, ci să nu mai păcătuiți,
Că atunci toți erau sfinți,
Iar voi lumea nici în post n-o împărtășiți.
Început bun să puneți, să postiți, să plângeți,
Cu dragoste să vă apropiați,
Durere în suflet să aveți, ci nu de lume să fiți beți.
Cu lacrimi amare să plângeți,
Ușile pocăinței și ale îndurării să le deschideți.
Canoanele le-a dat, ca să dați grabnic năvală la cuminecat.
Voi de abia ați așteptat, singuri v-ați depărtat și pe lume ați legat.
Cum am primit pe păcătos și pe năimit?
Am iertat și pe cei ce M-au răstignit!
Pe tâlhar L-am primit în Rai cu al Meu har,
Pe desfrânată, am iertat-o de îndată,
Dar am spus Eu, Hristos Iisus, să nu mai greșească
Ci să se pocăiască, pe Mine să Mă iubească!
Cu har întorc și azi pe toți,
Chiar pe cel ce defăimă al Meu Pahar și pe hoți.
Așa și Eu îți spun ție, Runc, că vreau să te sfințesc, nu să te spurc.
Fii cum ți-e numele: „androgin”, ca să scapi de gheenă și chin!
La Mine grabnic veniți, nu vă mai gândiți, că poate mâine muriți,
Şi puteați în casa Mea să fiți sfinți, pe alții să mântuiți,
Iar voi zadarnic pierdeți vremea și vă prăpădiți.
Eu stau pe Cruce răstignit și sunt de voi hulit, pe Golgota ridicat,
În biserici și în chivotele voastre sunt întemnițat
Şi-s al Slavei Împărat!
Toți M-au părăsit, din câți i-am iubit, iar pe alții i-au prigonit
Și în toată lumea i-au risipit.
Azi în jurul Meu păgânii, stau ca fiarele și câinii,
Nu Mă cunosc și a 2-a oară Mă răstignesc
Din greu Mă pironesc, dar nu Mă părăsiți că vă iubesc!
Tot ce-i scris, am împlinit, de durere Eu M-am frânt,
Cum nu-i vreo suferință așa de mare pe pământ.
De chinuri grele Eu M-am sfâșiat și-s al Slavei Împărat.
Maica Mea mereu M-a rugat, timpul de-am îndelungat,
Dar vremea tot s-a apropiat.
O, ce durere adâncă M-a cuprins!
Ca valurile pe stâncă și în cer Mă doare, încă!
Eu sufăr după moarte, după Înviere și după Înălțare, cu durere mare!
De aceea prin Cuvânt ceresc vă fac astăzi întrebare:
Eu cât am stat răstignit, deloc nu M-am deznădăjduit,
Ci pe toți până la sfârșitul veacurilor,
De pe Crucea însângerată,
Pironit din greu pe lemn, veniți cu toți vă pocăiți,
Euharistia să primiți
Şi pe toți oamenii să împărtășiți!
Trupul și Sângele Meu să-L luați mereu,
Că fără de Mine-i tare greu!
De ce Eu M-am răstignit?
De ce M-am mai pironit, dacă voi nu veniți zilnic la împărtășit?
De ce nu voiți, ca să fiți mântuiți și veșnic fericiți?
M-am lăsat pe mâna voastră de praf și cenușă,
Dar voi intrați ca furii pe fereastră, nu pe ușă.
Toți să veniți, pe toată suflarea să împărtășiți!
Voi preoți, acolo care sunteți, pe Mine de ce nu Mă dădeți?
Voi ar trebui între altar și biserică să plângeți, lumea să o mângâiați,
Pe toți să cuminecați, până ce în prigoană, ca Vladimireștii, nu intrați.
Pentru că întâi de la Casa Mea veți fi judecați, apoi pe ceilalți.
Voi care strigați:
„Luați, gustați cât de Bun este Domnul, beți și mâncați…”
Oare de ce mințiți chiar în altar, că nu dați al Meu Pahar?
Oare nu veți fi odată întrebați?
Gândiți voi bine și curat, cugetați,
Cât sunt Eu de îndurerat și-s al Slavei Împărat.
Stă norodul creștinesc flămând și însetat
Şi voi nu-l chemați la cuminecat.
N-are cine să Mă dea,
Că M-a părăsit ierarhia luptătoare a Mea, ca pe timpul lui Caiafa.
N-am popor care să Mă ia,
În curând toate Casele Mele se vor încuia
Şi voi pe drumuri veți umbla, ca turma de fecioare a Mea
Porțile s-au încuiat și moare norodul Meu necuminecat,
V-ați întors toți la păcat.
La Vladimireși au fost acolo copiii Mei, iar azi sunt ca niște miei,
Între lupi rătăcesc, pribege în lume, 300 de maici și surori,
Până Eu voi veni pe nori,
Întru slavă, nu ca azi în lacrimi și sudori.
Deci Eu vă spun, apucați pe al Meu drum!
Pe Mine, de pe ulițe și de pe acoperișuri, să Mă predicați!
Cu Euharistia Mea să vă împărtășiți, mai des să vă spovediți,
În fața ighemonilor pe Mine să Mă mărturisiți,
Cum făceau în vechime ai Mei sfinți.
Cele sfinte le păziți,
Cu toți să vă mărturisiți, spre patria cerească porniți,
De Mine nu sunteți părăsiți,
Ci sunteți mereu iubiți, iertați și blagosloviți.
Şi azi vă strig mereu: veniți la Împăratul Dumnezeu!
Nu vă mai cheamă profeții sau sfinții, ci vă chem chiar Eu!
Şi v-am descoperit tainic glasul Meu!
De acum v-aștept să vă judec, precum și voi M-ați judecat!
Veniți la Paharul Meu!
Vă strigă de pe Cruce Însuși Domnul Dumnezeu!
Eu vă iert și vă dezleg pe voi,
Pe toată lumea și soborul vostru întreg,
Să nu Mă părăsiți, dacă stați în Casa Mea,
Nu Mă mai răstigniți, ci să Mă propovăduiți!
Voi Mie să-Mi slujiți, dar voi zadarnic faceți toată ziua tipic
Şi nu folosește la nimic,
Canoanele nu țineți, cu ele în iad vă duceți.
Numai Eu pot și vreau să vă ridic, dar voi nu înțelegeți nimic.
Tatăl Dumnezeu și Eu până acum v-am apărat,
El cu Dreapta Sa v-a ridicat, cu mila Sa v-a miluit.
Iar Eu, pentru voi am pătimit!
Eu sus pe Cruce ridicat,
Ca să ridic, pe voi, sus la cerul luminat de îndat’
Ca pe sfinții și monahiile din vremea de altădat’
Prin felurite semne mereu Eu v-am chemat,
Vă mai rog și cu acest Cuvânt încununat
Ca să vă lăsați de indiferentism, îndoială și păcat.
Timpul prielnic să-l folosiți, vremea cercetați, azi s-o găsiți
Ca grabnic să vă mântuiți.
Pe calea strâmtă apucați și să vă cuminecați,
Eu vă spun să fiți îndrăzneți și pe alții să iubiți,
Cerul și pe Mine pururea să Mă priviți.
Eu acestea vă întreb, pe voi, soborul întreg,
Vă iert și vă dezleg, pe mâna voastră Mă dau mereu,
Ca Împăratul Dumnezeu,
Eu vă binecuvintez!
Tatăl Meu și Eu azi și pururea lucrez!

(Cuvânt extras din „Cuvinte cerești, vol. 1” – Ieroschimonahul Nil Dorobanțu, pag. 23 – 31, editura Floarea de April)