– Unii îl consideră sfânt, alţii doar exaltat. Sigur este că a lăsat în urma lui poveşti luminoase, care ies din anonimat. Curioşi să-i aflăm povestea, am pornit pe urmele lui, în satul naşterii şi al morţii, din Mehedinţi –

Misterul din cimitir

Un grup de oameni stau adunaţi în jurul unui mor­mânt. Doi dintre ei, cei mai zdraveni, cu braţe groa­se şi spate lat, şi-au suflecat mânecile şi au înce­put să sape pământul. Loviturile se aud sacadat. Restul gru­pului stă într-o aşteptare încremenită. De-o parte şi de alta a gropii, a prins a creşte câte o movilă de lut. Apoi lopeţile s-au poticnit în beton. O pla­că groasă, pe care au spart-o cu târnă­co­­pul. Au săpat mai departe, până când s-a auzit cum lama hârleţului muşcă în lemn. Unul dintre bărbaţi a lăsat jos cazmaua, s-a aplecat şi a încercat să cu­reţe capacul sicriu­lui. Dar mâi­nile i se afundau tot mai mult în pământ. A scos ţărâna cu pum­nii, până a dat iarăşi de scândură. S-a ridicat în picioare încremenit. Sicriul era gol. Trupul mortului dispăruse! Vestea s-a răs­pân­­dit ca un fulger, dincolo de hotarele lo­cului. Nil Dorobanţu nu se afla în groapa unde fusese pus de fa­milia sa. Întrebări fără răspuns îi măcinau pe toţi cei care îl cunoscuseră, ru­de, săteni, auto­rităţi: unde dispăruseră ose­­mintele? Când fuseseră scoase? De cine? Dispariţia lor era o dovadă că părintele Nil Dorobanţu fusese sfânt? Altfel cum să fi ieşit, după 40 de ani, din mor­mânt? Sau de ce să-l fi furat cineva, dacă nu ar fi fost sfinte moaşte? Rudele care i-au su­pravie­ţuit, un văr, nepoatele, bătrânii din Crainici, care fuseseră la înmormântare, şi preotul care îl prohodise spun, cu mâna pe inimă, că pă­rintele Nil a fost înhumat în ci­mi­tirul din sat. Şi că nimeni n-a mai umblat la mormântul lui, până în toamna aceea din anul 2015, când nu l-au mai găsit.

Mireasa de mucegai

Când am ajuns la Crainici, era vreme de primăvară târzie, caldă şi ploioasă. Câmpurile şi colinele, pădu­rile înşirate de-o parte şi de alta a drumului erau în­velite în ceţuri cernite şi umede. Atmosfera apăsătoare era accentuată de faptul că foarte multe case, bine tocmite şi frumoase cândva, erau acum în ruină. Prin curţi sau pe uliţe, nici ţipenie de om. Satul întreg părea pogorât parcă din altă lume, scos la iveală din­tr-o cută neştiută a timpului.
Ceva m-a îndemnat ca înainte să bat la uşile celor cu care voiam să vorbesc, să mă opresc la cimitir, să-i caut mormântul părintelui Nil. Biserica se află într-o margine de sat, la o oarecare distanţă de şosea, în buza unei păduri. Înconjurată de stufărişuri înalte şi de ar­mate de cruci, când am văzut-o, m-a trecut un fior. Tot locul are un aer sumbru, iar bi­serica, frumoasă odi­nioară, era asemeni unei mirese îngro­pate de mult. Pereţii exte­riori, pictaţi cu chipuri de sfinţi, se scoro­jiseră, lăsând să se vadă zidurile de cără­midă, iar fresca pridvorului era, şi ea, înghiţită de mucegai.
Am luat-o, la întâmplare, prin cimitir, căutând mormântul părintelui Nil Doro­ban­ţu. Nu aveam nici cel mai mic indiciu despre unde s-ar putea găsi. Şi totuşi, o mână nevăzută m-a purtat către el. Groapa adăposteşte mai mulţi membri ai familiei lui. Câţiva ucenici ai părintelui au placat locul cu marmură neagră, ridicând, separat, pentru el, un mic monument de marmură albă. Pe atunci, nu ştiau că trupul celui pe care îl cinstesc atâta a dispărut.

„Umbla în picioarele goale, de parcă zbura”

Deşi colţurile lăsate ale ochilor şi un abur trist din privire îi trădau suferinţele de-o viaţă, Veronica Bo­ghici mi-a răspuns bucuroasă la întrebări. Îl are pe unchiul ei, părintele Nil, la mare evlavie. Nu ştie prea multe despre el, căci era tare discret şi a vieţuit puţin pe-aici, dar este sigură că e sfânt. „Iubea toată făp­tura lui Dumnezeu: oameni, animale, păsări, gâze, plante… Nicio fiinţă pe lângă care trecea nu rămânea fără mân­gâiere, fără o vorbă bună, fără ajutor… Ajunsese de pomină, căci umbla numai într-o dulamă aspră, legată cu sfoară, dar îşi dădea şi ultima bucată de pâine de la gură unuia mai necăjit decât el. Pentru copii avea o slăbiciune aparte, iar când venea în sat făcea cumva, deşi era sărac, să aibă în buzunare bom­boa­ne şi ceva parale, pe care le împărţea pruncilor care-i ieşeau în drum. Şi dacă vedea pe cineva că mun­ceşte singur la câmp, i se alătura imediat, pentru ca omul acela să prindă curaj şi să sfârşească mun­ca mai repede”, po­vesteşte Veronica Boghici. Dar cea mai vie amintire e legată de nunta ei, la care a „parti­cipat” şi părintele. A venit în sat pe ascuns, că era cău­tat de Securitate, şi a urmă­rit toată nunta din podul unui vecin. Nimeni nu a ştiut că era de faţă. „Dar să ştiţi că eu i-am simţit bine­cuvântarea. Nu pot să vă descriu cum anume, dar l-am simţit pe Dumnezeu în tinda casei, ca să zic aşa. Mai târziu, am aflat că pă­rintele a venit special ca să mă vadă mireasă şi să se roage pentru mine”.
Tanti Vica (aşa i se zice în sat) mă conduce pe uliţele îngheţate. Într-o grădină cu arbori bătrâni şi gard din ţambre, stă să cadă casa în care s-a născut şi în care a murit părintele Nil.
Femeia îşi reia poves­tea: „Uite, pe-acolo trecea, mai în fundul grădinii, printre pomii încărcaţi de roade, îmbrăcat numai în­tr-o rasă simplă, din pânză tare, purtată direct pe piele şi încinsă cu o sfoară. Şi păşea uşor, ne-simţit, prin iarbă, cu picioarele goale, de parcă zbura. Urca cele câteva trepte de piatră ale casei, până în foişorul de lemn, şi uneori rămânea cu ochii în zare, parcă aşteptând pe cineva. Atunci nici nu te auzea dacă-i vorbeai.” Întreb de chipul părin­telui. „Avea barbă rară şi ochii mari, cu căutătură adâncă. Te sfredelea câteodată cu ei. Părul îi cădea lung pe spate, şi mâna dreaptă i se strân­gea, la răs­timpuri, pe crucea mare de lemn, atâr­nată la gât”.
Intrăm în casă. În stânga, în camera cea mai spaţioasă, cu tavanul susţinut de grinzi de lemn, stăteau mama sa, Ana, şi sora pă­rin­telui Nil, Poliana. El locuia în odaia din dreapta, atât de mică, încât era loc numai de un pat, o masă şi o sobă. „Nici nu-i tre­buia mai mult”, zice Vica. „Viaţa lui nu era pe pământ”. În spate, mai exista o în­că­pere pe care părintele o transformase în pa­raclis. „Slujea acolo Sfânta Liturghie în fiecare zi. Vreme de zece ani. Dar nimeni nu ştia, în afară de noi, cei din familia lui. Iar între cei care erau îngăduiţi la slujbele din casa pă­rin­tească, nu mai trăieşte niciunul.” Dacă ar putea, tanti Vica ar repara casa, să rămână mărturie şi, poate, loc de pele­rinaj, dar are şi ea o vâr­stă înain­tată şi trebuie să îngrijească şi de părinţii care încă trăiesc.

„Răspândea lumină în jurul lui”

Mama Veronicăi Boghici, Leonora, nu mai aude. Îmi înţelege, totuşi, întrebarea, şi-mi spune că îl are la mare cinste pe părin­tele Nil, pe care l-a cunoscut în­dea­proape. Tatăl Vero­nicăi, Ion Doro­banţu, are 91 de ani şi este văr cu pă­rintele Nil Dorobanţu. Au copilărit împreună, chiar dacă Nicolae, călugărit, mai apoi, cu numele Nil, era mai mare cu cinci ani decât el.
„Nicolae n-a stat mult în sat, că a fost purtat pe la şcoli, la oraş, de către un unchi de-al lui, generalul Gheorghe Dorobanţu. A făcut Şcoala de Ofiţeri şi a ajuns sublo­co­tenent la Vânători de Munte, dar a ieşit repede din armată, că nu a vrut să omoare oameni, aşa zicea. Pe urmă a mai absolvit alte două facultăţi, Teolo­gie şi Filosofie, şi a făcut şi câţiva ani la Facultatea de Drept, însă pe aceasta nu a terminat-o. A început şi un doctorat în Teologie, cu părintele Du­mitru Stă­niloae, neisprăvit şi acela. Ştia două­sprezece limbi străine. Era un geniu. Însă i s-a dedicat cu totul lui Dumnezeu. Şi când s-a că­lugărit, l-a chemat Nechi­for, iar mai târ­ziu, când s-a preoţit, a luat numele de Nil. Noi ne-am obişnuit să-i spunem Nechi­for, până în ziua de azi. Şi să ştiţi că de mic era foarte credincios. Nu făcea pe evlavio­sul, chiar era. Altfel, vorbea cu toată lumea şi era vesel mereu. Iar când se slujea în bi­se­ri­că, nu lipsea pentru nimic în lume. Era foarte corect şi cu­viincios. Nu-mi amin­tesc să fi făcut vreo trăznaie, aşa cum fac toţi copiii. Şi părinţii lui erau credincioşi, dar ca ţăranii, aşa, nu din cale-afară. Pe când el, du­pă ce s-a întors în sat, răspândea lu­mină în jurul lui”, povesteşte bătrânul Ion.
La Crainici, părintele Nil a revenit în 1957, după zece ani de călugărie grea, despre care rudele sale nu ştiau ni­mic. Fusese cateri­sit şi alun­gat din viaţa mona­hală. Era considerat duşman al popo­rului şi urmărit, pentru că era un predicator aprig, cu mare influenţă asupra cre­din­­cioşilor. Unde predica el, se aduna lumea puhoi.
„Mai avea un adăpost într-un grajd, pe câmp, un pic mai sus de sat”, îşi reia nea Ion povestea. „Trans­for­mase staulul în paraclis şi slujea. Şi-a zidit acolo o ascunzătoare, în care intra prin pod şi în care încă­pea doar stând pe un scaun. Cine ştie câte nopţi şi zile şi-a petrecut în acea temniţă? Alţi zece ani şi-a făcut culcuş în munţi, prin Cheile Sohodolului, unde se văd şi acum peşteri de sihaştri, şi prin alte părţi, până şi în Munţii Vrancei. Dar tot l-a prins Securitatea de vreo două ori. Până la urmă i-a dat drumul, căci l-au cre­zut un nebun, care nu e în stare să răscoale lu­mea”.
A trăit, oare, Ion Dorobanţu vreo întâmplare ne­obiş­nuită cu părintele Nil? Da, a trăit, una care l-a mi­rat foarte tare. „Prin anii ’60, lucram la Drobeta Turnu Severin şi locuiam într-un cămin mun­citoresc. În Postul Paştelui, a venit în oraş şi pă­rintele Nil, care m-a rugat să-l găzduiesc câteva zile. L-am primit. Ei, şi vă spun drept: timp de o săp­tă­mână, cât a stat cu mine, eu nu l-am văzut să mă­nân­ce sau să doarmă. L-am şi întrebat de câteva ori dacă nu-i e foame. Spu­nea că nu. Odată mi-a cerut totuşi puţină apă caldă cu sare, s-a clătit cu ea în gură şi mi-a zis: «Gata, am cinat!». În fiecare seară, pleca la o biserică, unde se ruga toată noaptea” – povesteşte moş Ion. Regretă acum că nu a stat la ceas de taină mai mult cu părin­tele. Şi mai are o părere de rău: că nu a fost să-l vadă când a fost pe patul de moarte. „L-au adus cu o ma­şină de undeva din Moldova, la mamă-sa acasă. Ni s-a spus că ar fi fost rănit la cutremur, dar am înţeles că, de fapt, a fost bătut de Securitate. N-am apucat să-l văd. Am amânat să merg la el şi s-a pră­pădit îna­inte să mai schimbăm două vorbe, să-l în­treb cine e vinovat de ce-a păţit. A murit tânăr, la 57 de ani”.

„L-a omorât Securitatea, şi poate tot ea l-a furat din mormânt”

Despre sfârşitul pământesc al părintelui Nil ştie ceva mai multe fostul preot al satului, părintele Ion Nistoran, acum bătrân şi bolnav. Când a fost hirotonit şi trimis în parohie, i s-a spus să nu-l lase să slujeas­că vreodată pe părintele Nil, că e caterisit. Dar pă­rin­tele Nil nici nu l-a ispitit cu aşa ceva. În schimb, pă­rintele Nistoran îşi amin­teşte că a avut de câteva ori lungi discuţii teologice cu părintele Nil şi a rămas profund impresionat de cultura acestuia. „Nu era un ciudat, aşa cum îl cre­deau unii, ci un om pă­truns de duhul sfânt. Când vorbea de Dum­nezeu pă­rea că zboară. Avea cuvânt de foc. Nu mi s-a plâns niciodată despre câte a pătimit, dar se vedea pe chipul lui că suferise mult. A fost de câteva ori arestat şi bătut de Securitate, judecat şi eli­berat până la urmă. Tot Securitatea cred că l-a omorât şi l-a furat apoi din mormânt”, mi-a mărturisit părintele Nistoran.
Când a fost adus, în mar­tie 1977, de undeva din Vran­­cea, tot pieptul şi spatele îi erau negre de lovituri. Nu a lăsat pe nimeni să se apropie de el, în afară de sora lui, Poliana, care l-a îngrijit până la capăt. S-a stins în câteva zile. Părintele Nistoran l-a văzut când era mort deja. „El era mic de statură şi foarte slab. Când am văzut acea mână de om bătut în halul ăla, m-au podidit lacrimile”. Părintele Nistoran i-a spălat tru­pul şi l-a pregătit pentru în­mormântare. L-a îmbră­cat în haine civile şi l-a în­gro­pat creştineşte. Nu ştie ce să creadă despre dispariţia din mormânt. Se poa­te să-l fi furat Securitatea, cu socotelile ei. Sau poate că e sfânt? Dumnezeu ştie.

„Sunt multe mărturii despre minunile lui”

Părintele băcăuan Ionel Adam se numără printre cei care cred că Nil Dorobanţu a fost un sfânt. A fost pe urme­le lui, a adunat mărturii de la cei care l-au cunoscut, i-a cer­cetat dosarul de la Secu­ritate, a înfiin­ţat o asociaţie culturală care îi poartă nu­me­le. Ce l-a determinat să se dedice atât de mult memoriei acestui călugăr? „Un sentiment pe care l-am avut în noiem­brie 2014, când i-am făcut prima dată un parastas la mormân­tul din Crainici. Atunci am simţit că părintele Nil vrea să iasă de sub obroc. Şi, într-adevăr, după aceea, au înce­put să mi se deschi­dă toate uşile, să aflu faptele lui minu­nate, de la cei pe care i-a spo­vedit, împărtăşit şi că­lăuzit în credin­ţă, să ajungă la mine obiecte care i-au apar­ţinut – de la crucea de piept şi veşminte, până la Biblia pe care o avea mereu asupra sa şi mai multe fotografii.” Părintele Ionel Adam e conştient că Nil Dorobanţu este controversat. Dar crede că aşa sunt mai toate marile perso­na­lităţi duhovniceşti. „Şi părin­tele Ioan Iovan, de la Vladi­mi­reşti, şi părintele Arsenie Boca, pe care ava Nil i-a cunoscut şi i-a preţuit, au fost contestaţi de unii şi iubiţi de alţii. Şi astăzi sunt la fel. De ce în cazul părin­telui Nil ar fi altfel? Îndrăz­ne­lile sale de limbaj, radicalismul său ascetico-mistic, pledoa­ria sa patetică în favoarea expe­rien­ţei spirituale perso­nale au deranjat şi inco­modează până astăzi”.

– Pă­rinte Adam, ştim că unul dintre cele mai impor­tante criterii de recu­noaş­tere a sfinţeniei sunt minu­nile. Exis­tă mărturii, în acest sens, le­gate de Nil Dorobanţu?

– Da, sunt multe astfel de mărtu­rii. De pildă, maicile de la schitul Tarniţa din Vrancea, un­de părintele Nil a slujit câţiva ani, au povestit că odată „sfân­tul desculţ” a fost arestat de Securitate chiar acolo, legat la mâini şi picioare cu lanţuri şi urcat în maşină. Pe drum, părintele Nil i-a rugat pe securişti să-i dea jos lanţurile că îl strâng rău, dar aceştia au refuzat. Atunci părintele s-a ru­gat lui Dumnezeu cu voce tare, iar lan­ţurile i-au căzut singure. Secu­riş­tii au oprit maşina şi au fugit pe câmp de frică. O altă mărturie este culeasă de la o femeie din Boloteşti – Vrancea, chiar cea căreia i s-a întâmplat mi­nunea. Când era mică, s-a îmbol­năvit grav, crescându-i o umflătură mare la gât. Mamă-sa credea că o să moară şi nu ştia încotro să mai meargă. Într-o noapte, părintele Nil i-a bătut la uşă, fără să fi fost che­mat, şi a stat doar cât să-i dea femeii crucea sa de lemn de la gât, îndemnând-o să o atingă de părţile bolnave ale fetei. Fata s-a vin­de­cat, trăieşte şi astăzi, şi păstrează crucea cu sfinţe­nie. De asemenea, mo­nahia Ana­tolia, tânără fiind la Mânăstirea Măgura Ocnei din judeţul Bacău, unde a slujit părintele Nil o vreme, îl urmărea noap­tea, când se ruga în pădure, la crucea de lângă iaz. L-a văzut adeseori învăluit în lumină şi înălţat de la pământ. Monahia Neo­nila, de la schitul Băimac, copilă fiind, a văzut şi ea că din mâinile părintelui ieşeau scântei când se afla în rugăciune. La Pe­treşti – Vran­cea, a plecat într-o seară de pe prispa unui credincios, plutind la un metru deasupra pă­mântului. A ajuns la gară înaintea fraţilor pe care îi binecuvântase pentru drum şi care plecaseră mult mai devre­me. Şi sunt încă foarte multe astfel de istorisiri despre părintele… În plus, era şi un predicator foarte bun. Aduna mii de oameni, oriunde predica. Sunt mărturii că şi anima­lele din pădure veneau în jurul mânăstirii şi ascultau, cu botul pe labe, cuvântul lui Dumnezeu, rostit de acest călugăr. Dar cel mai bine este să redăm mărturia unui ofiţer de Securitate, care supraveghea Mânăs­tirea Vladimireşti, cât a slujit acolo părintele Nil, şi care nu poate fi bănuit de vreo simpatie pentru cel pe care îl urmărea. Iată ce scrie securistul, într-un raport aflat în dosarul de urmărire al monahiei Mihaela Ni­coară, fosta secretară a mâ­năs­tirii: „Iero­schimonahul Nil Dorobanţu este un om de o vastă cultură teologică. […] Se dedică exclusiv activităţii religioase ortodoxe, activitate unde depune un zel puţin obiş­nuit, însuşin­du-şi calităţi superioare duhov­niceşti, imprimând celor din jurul lui un misti­cism bolnă­vicios. Nu are un loc stabil. Merge din mâ­năs­tire în mânăstire, apărând şi dispărând ca un me­teor. În mânăstirea unde apare, face slujba, predică fulmi­nant. Stă o zi sau două prin chilii şi apoi pleacă, răs­punzând la în­trebarea unde se duce cu «La Hristos!», neîmpăr­tăşind nici celor mai intimi ţinta călă­toriei sale. Majoritatea credincioşilor îl divini­zează.”
Convingător este şi faptul că şoferul care l-a adus, în 1977, pe Nil Dorobanţu, la Crainici, în satul său, după ce fusese bătut de Securitate, s-a călugărit pe Ra­rău. „De altfel, în zonele unde a predicat părintele Nil, mai ales în Vrancea şi Neamţ, zeci de oameni s-au călugărit ori s-au preoţit sub pu­te­rea cuvântului său.”

– Cum vă ex­plicaţi disputa din sânul clerului orto­dox, legată de per­so­nalitatea părintelui Nil Dorobanţu?

– O seamă de stareţi şi de ierarhi cu care părintele Nil a avut contacte îl con­siderau nestăpânit şi impulsiv, cam exaltat în credinţa sa. Totuşi, mulţi preoţi şi ierarhi îi recunoşteau pute­rea duhovnicească şi apelau la el pentru misiuni dificile. Bu­nă­oară, PS Teofil He­­rineanu, episcopul Romanului şi Huşilor, deşi îl nu­mea adeseori excesiv de impulsiv şi de capricios, l-a pus stareţ la schitul Tarcău, director la Seminarul Monahal Văratec, apoi duhovnic la mânăstirile din Bacău, Măgura-Ocnei şi Bogdana. La un moment dat, părintele Nil a cerut să meargă în Ardeal, la mânăs­tirile Râmeţi şi Nicula. La plecare, episcopul Teofil Herineanu i-a trimis mitropolitului Nicolae Colan o caracterizare a părintelui Nil, ca să ştie cine îi vine în eparhie: „Sub raport material este complet şi pururi dezinteresat. (…) Nu se dă îndărăt de la nicio priva­ţiune, dar râvna sa, mereu trează şi aprinsă, are nevoie de stăvilarul prudenţei, spre a nu cădea într-o exaltare certată cu raţiunea şi cu bunul simţ. (…) Pe scurt, poate fi caracterizat în termeni biblici (Ma­tei 10, 16): are foarte mult din inocenţa porumbelului şi prea puţin din prudenţa şarpelui. Totuşi, suprave­gheat îndeaproape şi nepermiţân­du-i-se să facă nimic fără avizul superiorilor, poate fi de folos Bisericii, prin cultura ce o posedă”.

– Cum vă explicaţi dispariţia rămăşiţelor pă­mânteşti ale părintelui Nil, din cimitirul din Crai­nici, locul unde a fost îngropat?

– Nu avem motive să ne îndoim că a fost înmor­mântat la Crainici, pentru că mai trăiesc preotul care i-a slujit la căpătâi şi rudele care au participat la în­gro­păciune, care mărturisesc că acolo a fost depus. Nu putem avansa nici vreo ipoteză hazardată. Dar de ce să nu credem că e mâna lui Dumnezeu? Oricum, aflarea osemintelor sale nu este obligatorie. Cinstim atâţia sfinţi ale căror sfinte moaşte nu se mai ştie unde sunt. Nu asta împiedică o eventuală canonizare a părintelui Nil

Articol preluat din: Formula AS