Pentru atei și pentru cei care au încă îndoieli că Dumnezeu există, volumul Ieroschimonahul Nil Dorobanțu „nebun pentru Hristos” și flacără vie a monahismului secolului XX (Editura Babel, Bacău, 2015) le demonstrează, la modul concret, nu numai că El e din veșnicie, ci și că poate fi „pipăit, văzut, auzit și experimentat mistic”. Sigur, această teofanie divină va fi greu de asimilat cu mințile lor rătăcite, dar cine dintre ei va avea răbdare să parcurgă până la final paginile antologiei, alcătuite cu osârdie și smerenie de preotul Ionel Dumitru Adam, se va întreba, cu siguranță, dacă nu cumva e cazul să renunțe la această gândire limitată și să se apropie cu pași repezi de unicul Creator.

Deși, cu preponderență, Mântuitorul Se arată, de regulă, „săracilor, orfanilor, analfabeților”, urmărind firul zbuciumatei existențe a ieroschimonahului Nil Dorobanțu nu putem să nu ne cutremurăm, la rându-ne, și să nu ne bucurăm că aleșii lui Dumnezeu trăiesc printre noi zi de zi și că, în nimicnicia noastră, putem fi, alături de el, martori ai „Dumnezeirii prezente, reale și valorificatoare, tocmai azi când Dumnezeu e negat de un miliard de nebuni atei”. Iar bucuria și surpriza descoperirii acestui „nebun pentru Hristos“ sunt cu atât mai mari cu cât, până la apariția cărții, foarte puțini aflaseră de faptele sale sfințitoare și de nenumăratele minuni pe care le-a săvârțit încă din timpul vieții pământești.

Sintetizate, reperele bibliografice le întâlnim în Autobiografia scrisă la sediul Securității din Turnu Severin, în ziua arestării, la 2 aprilie 1970, dar ele transpar pe larg în toate celelalte pagini, începând cu Autobiografia mea de luptător pentru lupta cea bună în via lui Hristos, continuând cu mărturiile rudelor și ale celor care l-au cunoscut direct, consemnate cu migală de antologator, și încheind cu suita de fotografii și documente de arhivă, în marea lor majoritatea scoase pentru prima oară la lumină.

Născut în câmp, a fost crescut de mic în „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”, ridicându-se rapid spre „cerul de lumină” și trăind, la 14 ani, „prima teofanie în extaz“, semn că Dumnezeu a avut un plan cu el încă de la începuturi, lucrând nevăzut și pregătindu-l, etapă de etapă, atât pentru descoperirea „raiul(ui) pe pământ” și a „fiorul(ui) tainei divine”, cât și pentru a deveni „mucenic în fiecare zi, cu sânge și fără sânge, până la sfârșitul depistării ateiste”.

Căzând adesea „în răpire”, a tăinuit multă vreme harurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu pentru credința și adânca lui smerenie, dar observând ce se întâmplă cu ortodoxia (Astăzi a intrat o necredință, o îndoială în toată lumea.) nu a putut să-și ascundă la infinit trăirile și a considerat de datoria sa să strige „sus și tare” ce a „experimentat în mod științific, controlabil, real”: Cu ochii mei am văzut pe Dumnezeu, pe cât mi s-a putut; cu urechile mele am auzit Cuvântul lui Dumnezeu prin glas omenesc; cu limba mea am gustat și am văzut ce dulce este Domnul Euharistic; cu simțul olfactiv am adulmecat balsam, miresme de smirnă divină și miros străin de lumea asta, parfumul Logosului divin; cu mâinile mele și cu simțul tactil am simțit puterea palpabilă a Dumnezeului Celui Viu.

Sărac de „nume și de lume, de averi trupești și sufletești”, „obosit de atâta prigoană”, dar „bogat în comori cerești mistice”, a fost condus de Dumnezeu cu „Mână tare și cu braț Înalt”, atingând trepte de sfințenie greu și de imaginat în timpurile noastre (a fost „răpit, ca Avacum și ca Filip și mutat în altă parte, scurtând din drum spre ceruri”; în urma slujbelor și a rugăciunilor sale „Stiliștii vechi,calendariștii iuliani s-au întors la Ortodoxie ca și toți sectanții. Ateii și învățații au crezut în Hristos, păcătoșii s-au pocăit, bolnavii s-au tămăduit, doi orbi au văzut, două moarte au înviat, epileptici, slăbănogi, muți, ciungi, surzi, s-au tămăduit și cuvântul lui Hristos lucra cu putere”; era atât de „spiritualizat încât apărea și dispărea când voia și unde voia”; când „mergea nu atingea pământul, plutea”; avea darul „dedublării și al dispariției instantanee”; în timpul slujirii avea alături „pururea ceruri de îngeri”; a descoperit moaștele „pustnicilor din Agapia și din Sihăstria„ ș.a.m.d.).

Învățat de Părintele Arsenie Boca cum să pogoare „mintea-n inimă” și înzestrat cu „harisma predicii”, a propovăduit Cuvântul lui Hristos atât în biserici și mănăstiri, de unde a fost alungat de fiecare dată, cât și cu „biserica în spate”, predicând „ore întregi desculț, cu crucea în mână, cu capul gol, încins cu o funie, prin sate și orașe”, slujind Sfânta Liturghie zi de zi, cel mai adesea în spații neconvenționale și în natură („În șuri, în păduri, în grajduri, prin beciuri, în pivnițe, în fân, în cetină, în noroi și pe gheață, pe acoperișuri, pe ulițele cetății, noaptea și ziua”), atrăgând în jurul său mii de oameni, dar și „ighemonii“ securiști, care nu i-au iertat cuvântul răspicat și opiniile tranșante, faptul că la predică vedea „lumină sau întuneric, porumbel sau păcat, iubire sau ură, la fiecare creștin“ și nu-și termina „cuvântul propovăduitor, până nu pierea satan din toți”.

L-au arestat în mai multe rânduri, l-au scos din slujbă în straiele cu care oficia Liturghia și l-au batjocorit, bătândul cu pumnii și cu „arme grele”, aruncându-l în „întunericul demonic al celulei nr. 5” și punându-i viața în pericol de mii de ori, fără a reuși însă nicio clipă să-i perturbe convingerile și să-l oprească din activitatea sa misionară. Dimpotrivă, condițiile grele din temniță i-au folosit la „curățirea, iluminarea și unirea mistică” iar suferințele l-au ajutat, la marea judecată, să scape de „iadul cel veșnic”.

Considerat nebun și caterisit în cele din urmă de arhiereii pe care îi mustra pe față și, tocmai de aceea, nu-l aveau nici ei la inimă, a preferat să stea ascuns în satul natal vreme de 14 ani și să studieze, elaborând o operă teologică impresionantă, ce abia de acum încolo va fi valorificată, după cum deducem din Cuvânt(ul) de încheiere al îngrijitorului ediției.

Flacără vie a monahismului românesc, ieroschimonahul Nil Dorobanțu (1920-1977) va fi, cu siguranță, nu doar scos din uitare, ci și integrat în galeria impresionantă a patericului autohton și, de ce nu, chiar înscris în sinaxare, întrucât gradul său de sfințenie și minunile pe care le-a săvârșit în ultimele decenii vorbesc de la sine. Citiți volumul și vă veți convinge că cel ce a îmbrăcat încă de tânăr „haină de batjocură” și se considera, din smerenie, „vierme și nu om” a fost și este, în fapt, unul dintre mulții sfinți tăinuiți iviți în spațiul românesc și care merită cu prisosință să fie cunoscuți.

Cornel GALBEN – Bacău – Meridianul Cultural Românesc, Nr.3